INSULINA

O proteină mică cu efecte mari
Insulina este un hormon impor­tant secretat de partea endo­crină a pancreasului. Ea este indispensabilă pentru reglarea glicemiei după mese şi permite utilizarea glucozei de către celule.
Descriere Insulina
Secretată de celulele beta ale pancrea­sului, insulina este o proteină mică, formată de 51 de aminoacizi, distri­buiţi în două lanţuri, unul de 30 şi celă­lalt de 20, legate între ele prin punţi de doi atomi de sulf.
► Mecanismul insulinei
Mai întâi, celula beta produce, în cito­plasmă sa (partea internă a celulei), sub formă de lanţ închis, o proteină mai lungă, proinsulina, care este sto­cată în vezicule, unde este transfor­mată în insulina, de către o enzimă. Insulina funcţională este apoi vărsa­tă în sânge, sub controlul sistemului nervos vegetativ, care măsoară per­manent nivelul de glucoza din sânge.
Funcţiile insulinei
► Acţiune asupra glucozei din sânge
Insulina este (împreună cu somatos-tatina), principalul hormon hipogli-cemiant, acţiunea sa scăzând nivelul glucozei din sânge, sau glicemia. Glicemia, care, pe stomacul gol, este situată între 0,9 şi 1,1 g/l la un subiect sănătos, creşte, în mod normal, până la 1,60 g/l, după fiecare masă sau consum de băuturi îndulcite. Această creştere stimulează eliberarea de insu­lina în sânge de către pancreas, dar excesul de acizi graşi sau de aminoa­cizi are acelaşi efect stimulant. Insulina eliberată acţionează asupra celulelor de stocare (celulele adipoase, celulele musculare) şi asupra leucocitelor, unde facilitează intrarea glucozei. Dar insulina nu accelerează intrarea în ficat, creier sau rinichi, care sunt per­manent aprovizionaţi din abundenţă cu glucoza. în plus, insulina blochea­ză transformarea în glucoza a glicogenului, prezent în ficat şi în muşchi, precum şi transformarea în glucoza a aminoacizilor şi a glicerolului conţinut în trigliceride. Astfel, ea împiedică creşterea spontană a glice­miei cu producerea endogenă de glu­coza.


► Acţiunea în celulă
Atunci când insulina intră în contact cu celulele de stocare, ea se leagă de un receptor specific şi traversează mem­brana celulară. Acolo, ea stimulează enzime, care:
► accelerează combustia glucozei,
pentru a produce energie sub formă de ATP.
► unesc moleculele de glucoza, pen­tru a forma glicogen. ►transformă glucoza în acizi graşi şi glicerol (celule adipoase).
De asemenea, ea induce captarea ami-noacizilor şi sinteza proteinelor în muşchi: astfel, ea este necesară creşte­rii şi reparării ţesuturilor. Pe scurt, insu­lina favorizează producerea de energie şi orientează surplusul spre formele de stocare (grăsimi) sau sinteza pro­teinelor.
► Reglarea glicemiei
Glicemia nu este fixă, ci este rezultatul unui echilibru instabil între acţiunea insu­linei, mai ales după mese, şi acţiunea glu-cagonului, mai ales pe stomacul gol sau după un efort prelungit. Glucagonul este un alt hormon secre­tat de pancreas. Această protidă mică de 29 de aminoacizi determină trans­formarea glicogenului sau a aminoaci-zilorîn glucoza, în ficat, de unde se varsă în sânge. Astfel, el are o acţiune practic inversă celei a insulinei, iar acţiunile lor asociate, în funcţie de nivelul glicemiei la un anumit moment, menţin glicemia la un nivel compatibil cu buna funcţio­nare a organismului. Un exces de insulina poate fi cauzat de o injecţie care nu a fost bine dozată sau de o eroare dietetică (o masă sărită, un efort prea mare după o injecţie, în cazul diabeticilor), dar şi, mai rar, de o tumoa­re secretantă de insulina a pancreasu­lui numită insulinom. Ea se manifestă imediat prin indispoziţie sau comă hipo-glicemică (în cazurile extreme), care dis­pare încet sub efectul glucagonului natural şi mai repede după consuma­rea de glucoza sau după injectarea de glucagon (prezent în trusa de urgenţă a oricărei persoane care suferă de diabet de tip 1).
Diabetul
► Tip 1
Responsabilă pentru acest tip de diabet este o carenţă aproape completă de insu­lina. Ea debutează la copii sau la adulţii tineri, atunci când celulele beta sunt dis­truse de proprii anticorpi ai organismu­lui. O carenţă parţială de insulina se observă şi în cazul diabetului de tip 2 evoluat, atunci când celulele beta sunt epuizate după o perioadă de câţiva ani de luptă împotriva unei hiperglicemii per­manente sau a antidiabeticelor de tipul sulfamidelor. Injecţia de insulina, în doze corecte, este singurul tratament la aces­te carenţe.
► Tip 2
în cazul acestui tip de diabet, se obser­vă un exces de insulina, timp de mai mulţi ani, dar ea este ineficientă în ţesu­turile adipoase sau musculare. Se consta­tă acest hiperinsulinism atunci când gli­cemia pe stomacul gol este situată între 1,10 şi 1,26 g/l (diabet care nu se mani­festă) sau în primii ani ai unui diabet de tip 2 care se manifestă. Medicii vorbesc despre „rezistenţa la insulina” sau des­pre „intoleranţa la glucoza”. Injectarea de insulina nu are nici un efect benefic: este necesară modificarea ţesuturilor receptoare prin pierderea în greutate şi activitate fizică.


Putină istorie
Insulina este considerată primul medicament important, rezultat al cercetărilor medicale de la începutul seco­lului alXX-lea.
► înainte de anul 1922, dia­betul era o boa­lă mortală, pen­tru care singu­rul tratament cunoscut era în­fometarea bol­navului, furni-zându-i exact atâtea calorii
cât avea nevoie pentru a supravieţui,inca cativa ani.
► în anul 1921, un tânăr medic, numit Frederick Banting, asistat de un student, Charles Best, a lucrat gratuit în laboratoarele Profesorului John MacLeod de la universitatea din Toronto. Primele lor lucrări, legate de reglarea glicemiei la câi­nii aduşi în starea de a fi diabetici, au condus la obţinerea fondurilor pentru continuarea cercetărilor. Un profesor de biochimie, James Collip, li s-a alăturat, pen­tru a rafina şi apoi produce un extract pu­rificat al pan­creasului care părea capabil să scadă glice­mia.
►în ianuarie 1922, un tânăr bolnav, în vâr­stă de 14 ani, care suferea de diabet de trei ani, Leonard Thompson, a primit prima injecţie cu acest extract puri­ficat. Starea sa s-a ameliorat rapid, deşi era deja în agonie. Hormonul conţinut de extractul pancreatic a fost denumit insulina. Pentru prima dată, un tratament care se baza pe cercetările fiziologice a permis vin­decarea unor bolnavi condamnaţi. Rezultatele au fost atât de specta­culoase, încât, imediat ce informaţia a fost publicată, o companie ameri­cană de produse chimice a acceptat fabricarea unui extract industrial pentru a răspunde miilor de cereri din lumea întreagă,
►în anul 1923, premiul Nobel pen­tru medicină şi fiziologie a recom­pensat lucrările profesorilor MacLeod şi Banting, la care au fost asociate, mai târziu, numele Best şi Collip.